Decizia de concediere

[Consilier juridic]

Decizia de concediere trebuie să cuprindă în mod obligatoriu anumite mențiuni, astfel cum statuează prevederile art. 62 alin. (3) Codul muncii: decizia se emite în scris și, sub sancțiunea nulității absolute, trebuie să fie motivată în fapt și în drept și să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată și la instanța judecătorească la care se contestă.
În cazul concedierii disciplinare, devin incidente și prevederile art. 252 alin. (2) Codul muncii, potrivit cărora sub sancțiunea nulității absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor d. statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea; d) temeiul de drept în baza căruia sancțiunea disciplinară se aplică; e) termenul în care sancțiunea poate fi contestată; f) instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată.
Motivarea în fapt a deciziei de concediere trebuie să indice în concret faptele imputate salariatului și prevederile din statut, regulament, contract de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat. Omisiunea inserării acestor mențiuni nu poate fi complinită prin referiri la acte emise în cursul cercetării disciplinare și cu atât mai puțin prin probe administrate în procedura de control judiciar a deciziei angajatorului.
Omisiunea înscrierii în concret a motivelor de fapt și de drept în cuprinsul deciziei de concediere este sancționată cu nulitatea absolută, fiind vorba despre o condiție de formă instituită ad validitatem.