Principiu de drept
Scris: Iulie 22, 2021, 10:10 am
De ce nu este necunoaşterea legii o scuză?
Intrarea în vigoare a unei legi este guvernată de principiul “nemo censetur ignorare legem”, care înseamnă că “nimeni nu se poate apăra invocând necunoașterea legii”. Aşadar, necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură vinovăţia, deci nici caracterul penal al faptei.
Pentru ca acest principiu să nu fie o simplă ficţiune, trebuie asigurate condiţiile cunoaşterii normei de drept. Astfel, normele juridice intră în vigoare la data aducerii lor la cunoştinţa publică. Cu alte cuvinte, ele sunt opozabile cetăţenilor de la data publicării în Monitorul Oficial. În conformitate cu articolul 78 din Constituţia României, “legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării”.
Există, însă, şi excepţii de la acest principiu:
1. în cazul legilor care prevăd în preambulul lor o altă dată la care vor intra în vigoare;
2. în cazul izolării unei părţi a teritoriului statului de restul ţării, care face imposibilă cunoaşterea legii (de exemplu, din cauza unei catastrofe naturale);
3. în cazul erorii de drept (o persoană încheie un act juridic, necunoscând consecinţele pe care norma juridică face să decurgă din respectivul act juridic).
De ce guvernează acest principiu intrarea în vigoare a legii? Pentru că, dacă am ignora acest principiu, obligativitatea normei juridice şi autoritatea sa ar putea fi puse la îndoială de către oricine, invocând scuza de necunoaştere a legii, fapt ce ar putea conduce la numeroase încălcări ale acesteia.
Bibliografie:
“Teoria generală a dreptului” – prof. univ. dr. Nicolae Popa
“Teoria generală a dreptului” – prof. univ. dr. Simona Cristea
_____
Cunoaşterea legii - între scuză și obligație
„Nemo censetur legem ignorare“, este o veche expresie latină care denumeşte principiul aplicabil în prezent în dreptul penal, potrivit căruia necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii nu înlătură obligaţia persoanelor de a se conforma legii şi de a răspunde pentru încălcarea ei[1]. În procesul penal se aplică acelaşi principiu, fiecare cetăţean fiind obligat să cunoască legea. Cu alte cuvinte, nimeni nu poate invoca necunoaşterea normei procesual penale sau eroarea cu privire la aceste reglementări.
Principiul „nemo censetur ignorare legem“ exprimă ideea că nimeni nu se poate apăra invocând ignoranţa sau eroarea sa în drept. Cele două noţiuni, „ignorare“ şi „eroare“, sunt, din acest punct de vedere, sinonime, consecinţele lor juridice fiind aceleaşi, deşi cauzele lor sunt diferite. Ignoranţa este absenţa cunoaşterii legii, iar eroarea este cunoaşterea acesteia în mod inexact, considerând ca adevărat ceea ce este fals sau considerând ca fals ceea ce este adevărat[2].
Un principiu juridic de bază spune că necunoașterea legii nu este o scuză care să poată fi folosită în apărarea unui cetățean (Ignorantia juris non excusat). Se presupune, așadar, că un cetățean ar trebui să fie la curent cu toată legislația existentă. Respectarea legilor, conform art. 1 din Constituție, este obligatorie – situație care impune mai întâi, în mod logic, publicarea actelor normative.
Art. 1 alin. 5 din Constituția României prevede: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“. De aici se deduce că pentru a respecta o lege trebuie să îi cunoşti prevederile, iar obligativitatea respectării supremaţiei legii se răsfrânge şi asupra cunoaşterii legii. De asemenea, art. 16, alin. 2 prevede că „Nimeni nu este mai presus de lege”. Şi de aici se deduce obligaţia cunoaşterii legii pentru a putea determina limitele în care legea ne permite să ne manifestăm.
Art. 17 din Constituția României stipulează și faptul că „cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român”, ceea ce înseamnă că statul român îşi asumă obligaţia, în primul rând, de a-l informa pe cetăţean cu privire la legislaţie.
Această obligaţie de informare nu trebuie să se epuizeze prin art. 31 din Constituţie, intitulat „Dreptul la informare”. Prevederea constituţională este dezvoltată și prin Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, cu modificările și completările ulteroare publicată în Monitorul Oficial nr. 663/23 oct. 2001.
Așadar, intrarea în vigoare a unei legi este guvernată de principiul ,,nemo censetur ignorare legem”, care înseamnă că ,,nimeni nu se poate apăra invocând necunoașterea legii”. Prin urmare, scuza, necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură vinovăţia, deci nici caracterul penal al faptei.
Pentru ca acest principiu să nu fie o simplă ficţiune, trebuie asigurate condiţiile cunoaşterii normei de drept. Astfel, normele juridice intră în vigoare la data aducerii lor la cunoştinţa publică. Cu alte cuvinte, ele sunt opozabile cetăţenilor de la data publicării în Monitorul Oficial.
În conformitate cu articolul 78 din Constituţia României, “legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării”[3],[4].
Practica a demonstrat că la data apariţiei Monitorului Oficial în care legea este publicată este imposibil să se poată realiza distribuţia acestuia pe întregul teritoriu al ţării, astfel încât, în numeroase situaţii persoanele fizice sau persoanele juridice erau puse în situaţia de a se conforma dispoziţiilor unei legi pe care nu o cunoşteau, pentru simplul motiv că nu au putut, în mod obiectiv, să intre în posesia Monitorului Oficial.
Mai grav, existau situaţii în care persoane fizice sau juridice erau sancţionate pentru faptul că nu au adoptat un comportament conform noii legi care, odată publicată în Monitorul Oficial, se prezuma a fi cunoscută.
Tocmai pentru a înlătura aceste neajunsuri s-a impus modificarea textului şi introducerea unui termen de graţie de trei zile, interval în care există prezumţia că cetăţenii şi autorităţile interesate au timpul necesar să intre în posesia Monitorului Oficial în care legea este publicată.
Această modificare realizează aşadar o distincţie foarte clară între publicarea legii, care coincide cu data publicării în Monitorul Oficial şi intrarea în vigoare a legii, care, dacă nu este prevăzută expres în conţinutul legii, la o dată ulterioară publicării, se realizează după împlinirea a trei zile de la data publicării.
Cât priveşte calculul celor trei zile, se înţelege că se socotesc următoarele trei zile după data publicării, deci ziua în care este publicat Monitorul Oficial nu se ia în calcul, iar prima zi în care legea începe să producă efecte juridice începe după împlinirea orei 24 a celei de a treia zi de graţie.
Există, însă, şi unele excepţii de la acest principiu:
-în cazul legilor care prevăd în preambulul lor o altă dată la care vor intra în vigoare;
-în cazul izolării unei părţi a teritoriului statului de restul ţării, care face imposibilă cunoaşterea legii (de exemplu, din cauza unei catastrofe naturale);
-în cazul erorii de drept (o persoană încheie un act juridic, necunoscând consecinţele pe care norma juridică face să decurgă din respectivul act juridic).
De ce guvernează acest principiu intrarea în vigoare a legii? Pentru că, dacă am ignora acest principiu, obligativitatea normei juridice şi autoritatea sa ar putea fi puse la îndoială de către oricine, invocând scuza de necunoaştere a legii, fapt ce ar putea conduce la numeroase încălcări ale acesteia[3],[4].
Urmariti: https://legistm.ro/blog/cunoasterea-leg ... gatie-5801
Intrarea în vigoare a unei legi este guvernată de principiul “nemo censetur ignorare legem”, care înseamnă că “nimeni nu se poate apăra invocând necunoașterea legii”. Aşadar, necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură vinovăţia, deci nici caracterul penal al faptei.
Pentru ca acest principiu să nu fie o simplă ficţiune, trebuie asigurate condiţiile cunoaşterii normei de drept. Astfel, normele juridice intră în vigoare la data aducerii lor la cunoştinţa publică. Cu alte cuvinte, ele sunt opozabile cetăţenilor de la data publicării în Monitorul Oficial. În conformitate cu articolul 78 din Constituţia României, “legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării”.
Există, însă, şi excepţii de la acest principiu:
1. în cazul legilor care prevăd în preambulul lor o altă dată la care vor intra în vigoare;
2. în cazul izolării unei părţi a teritoriului statului de restul ţării, care face imposibilă cunoaşterea legii (de exemplu, din cauza unei catastrofe naturale);
3. în cazul erorii de drept (o persoană încheie un act juridic, necunoscând consecinţele pe care norma juridică face să decurgă din respectivul act juridic).
De ce guvernează acest principiu intrarea în vigoare a legii? Pentru că, dacă am ignora acest principiu, obligativitatea normei juridice şi autoritatea sa ar putea fi puse la îndoială de către oricine, invocând scuza de necunoaştere a legii, fapt ce ar putea conduce la numeroase încălcări ale acesteia.
Bibliografie:
“Teoria generală a dreptului” – prof. univ. dr. Nicolae Popa
“Teoria generală a dreptului” – prof. univ. dr. Simona Cristea
_____
Cunoaşterea legii - între scuză și obligație
„Nemo censetur legem ignorare“, este o veche expresie latină care denumeşte principiul aplicabil în prezent în dreptul penal, potrivit căruia necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii nu înlătură obligaţia persoanelor de a se conforma legii şi de a răspunde pentru încălcarea ei[1]. În procesul penal se aplică acelaşi principiu, fiecare cetăţean fiind obligat să cunoască legea. Cu alte cuvinte, nimeni nu poate invoca necunoaşterea normei procesual penale sau eroarea cu privire la aceste reglementări.
Principiul „nemo censetur ignorare legem“ exprimă ideea că nimeni nu se poate apăra invocând ignoranţa sau eroarea sa în drept. Cele două noţiuni, „ignorare“ şi „eroare“, sunt, din acest punct de vedere, sinonime, consecinţele lor juridice fiind aceleaşi, deşi cauzele lor sunt diferite. Ignoranţa este absenţa cunoaşterii legii, iar eroarea este cunoaşterea acesteia în mod inexact, considerând ca adevărat ceea ce este fals sau considerând ca fals ceea ce este adevărat[2].
Un principiu juridic de bază spune că necunoașterea legii nu este o scuză care să poată fi folosită în apărarea unui cetățean (Ignorantia juris non excusat). Se presupune, așadar, că un cetățean ar trebui să fie la curent cu toată legislația existentă. Respectarea legilor, conform art. 1 din Constituție, este obligatorie – situație care impune mai întâi, în mod logic, publicarea actelor normative.
Art. 1 alin. 5 din Constituția României prevede: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“. De aici se deduce că pentru a respecta o lege trebuie să îi cunoşti prevederile, iar obligativitatea respectării supremaţiei legii se răsfrânge şi asupra cunoaşterii legii. De asemenea, art. 16, alin. 2 prevede că „Nimeni nu este mai presus de lege”. Şi de aici se deduce obligaţia cunoaşterii legii pentru a putea determina limitele în care legea ne permite să ne manifestăm.
Art. 17 din Constituția României stipulează și faptul că „cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român”, ceea ce înseamnă că statul român îşi asumă obligaţia, în primul rând, de a-l informa pe cetăţean cu privire la legislaţie.
Această obligaţie de informare nu trebuie să se epuizeze prin art. 31 din Constituţie, intitulat „Dreptul la informare”. Prevederea constituţională este dezvoltată și prin Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, cu modificările și completările ulteroare publicată în Monitorul Oficial nr. 663/23 oct. 2001.
Așadar, intrarea în vigoare a unei legi este guvernată de principiul ,,nemo censetur ignorare legem”, care înseamnă că ,,nimeni nu se poate apăra invocând necunoașterea legii”. Prin urmare, scuza, necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură vinovăţia, deci nici caracterul penal al faptei.
Pentru ca acest principiu să nu fie o simplă ficţiune, trebuie asigurate condiţiile cunoaşterii normei de drept. Astfel, normele juridice intră în vigoare la data aducerii lor la cunoştinţa publică. Cu alte cuvinte, ele sunt opozabile cetăţenilor de la data publicării în Monitorul Oficial.
În conformitate cu articolul 78 din Constituţia României, “legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării”[3],[4].
Practica a demonstrat că la data apariţiei Monitorului Oficial în care legea este publicată este imposibil să se poată realiza distribuţia acestuia pe întregul teritoriu al ţării, astfel încât, în numeroase situaţii persoanele fizice sau persoanele juridice erau puse în situaţia de a se conforma dispoziţiilor unei legi pe care nu o cunoşteau, pentru simplul motiv că nu au putut, în mod obiectiv, să intre în posesia Monitorului Oficial.
Mai grav, existau situaţii în care persoane fizice sau juridice erau sancţionate pentru faptul că nu au adoptat un comportament conform noii legi care, odată publicată în Monitorul Oficial, se prezuma a fi cunoscută.
Tocmai pentru a înlătura aceste neajunsuri s-a impus modificarea textului şi introducerea unui termen de graţie de trei zile, interval în care există prezumţia că cetăţenii şi autorităţile interesate au timpul necesar să intre în posesia Monitorului Oficial în care legea este publicată.
Această modificare realizează aşadar o distincţie foarte clară între publicarea legii, care coincide cu data publicării în Monitorul Oficial şi intrarea în vigoare a legii, care, dacă nu este prevăzută expres în conţinutul legii, la o dată ulterioară publicării, se realizează după împlinirea a trei zile de la data publicării.
Cât priveşte calculul celor trei zile, se înţelege că se socotesc următoarele trei zile după data publicării, deci ziua în care este publicat Monitorul Oficial nu se ia în calcul, iar prima zi în care legea începe să producă efecte juridice începe după împlinirea orei 24 a celei de a treia zi de graţie.
Există, însă, şi unele excepţii de la acest principiu:
-în cazul legilor care prevăd în preambulul lor o altă dată la care vor intra în vigoare;
-în cazul izolării unei părţi a teritoriului statului de restul ţării, care face imposibilă cunoaşterea legii (de exemplu, din cauza unei catastrofe naturale);
-în cazul erorii de drept (o persoană încheie un act juridic, necunoscând consecinţele pe care norma juridică face să decurgă din respectivul act juridic).
De ce guvernează acest principiu intrarea în vigoare a legii? Pentru că, dacă am ignora acest principiu, obligativitatea normei juridice şi autoritatea sa ar putea fi puse la îndoială de către oricine, invocând scuza de necunoaştere a legii, fapt ce ar putea conduce la numeroase încălcări ale acesteia[3],[4].
Urmariti: https://legistm.ro/blog/cunoasterea-leg ... gatie-5801