Răspunderea penală a minorului

[Consilier juridic]

Mituri și curiozități despre răspunderea penală a minorului


Tuturor cred că ni s-a spus în copilărie că este posibil ca părinții noștri să intre pentru noi în închisoare, dacă nu suntem cuminți, sau dacă săvârșim una sau mai multe infracțiuni, însă acesta este doar un mit, deoarece potrivit codului penal[1] răspunderea penală este personală, acest lucru însemnând că nu răspunde nimeni penal pentru o altă persoană, nici mama, tata sau bunica în cazul săvârșirii infracțiunilor de către minori.

În acest articol vom preciza unele mituri, cazuri din practica judiciară și chiar unele curiozități despre răspunderea penală juvenilă.

Evident, doresc să precizez că în acest articol ne referim doar la răspunderea penală a persoanelor fizice, nu și a persoanelor juridice, aceasta din urmă poate fi tratată într-un articol separat.

Așadar, potrivit codului penal în vigoare, minorii sub 14 ani sunt prezumați absolut de lege că nu au discernământ[2], deci, aceștia indiferent de infracțiunea săvârșită, nu răspund penal, deoarece legea nu permite dovada contrară în ceea ce privește existența discernământului lor.

Dar ce se întâmplă cu minorii sub 14 ani care săvârșesc infracțiuni?

Prin urmare, chiar dacă aceștia nu răspund penal, asupra lor nu se va putea dispune nicio măsură educativă, însă părinții vor răspunde în civil, acest lucru însemnând că vor acoperi prejudiciul creat de copiii lor potrivit codului civil.[3]

În continuare vom explica ce se poate întâmpla din punct de vedere legal, dacă un minor de 14 ani sau de 16 ani săvârșește o infracțiune, și cine poate răspunde pentru posibila faptă de natură penală.

Cum am menționat mai sus, minorii sub 14 ani sunt prezumați absolut de lege că nu au discernământ.

Minorii între 14 și 16 ani, în continuare sunt prezumați de lege că nu au discernământ[4], diferența este că prezumția acestora este una relativă, acest lucru însemnând că această prezumție poate fi răsturnată cu proba contrară dispusă obligatoriu de organul judiciar, proba contrară care se realizează cu o expertiză medico-legală psihiatrică.

Minorii care au împlinit vârsta de 16 ani, sunt prezumați relativ de lege că au discernământ[5], proba contrară putând fi făcută de această dată în principiu de aceștia.

Odată ce minorul a împlinit 16 ani, putem spune ca acesta este privit în egală măsură cu un major de peste 18 ani în ceea ce privește discernământul său.

În altă ordine de idei, atât minorul de 16 ani, cât și majorul de peste 18 ani va fi declarat ca iresponsabil în cazul în care se va proba lipsa discernământului.

Diferența dintre aceștia este realizată de către legiuitor în ceea ce privește tratamentul sancționator, unde în cazul în care minorul de 16 ani care avea discernământ la data săvârșirii faptei, i se va dispune o măsură educativă[6] neprivativă sau privativă de libertate, după caz, spre deosebire de un major asupra căruia se poate dispune o pedeapsă.

Printre cele mai frecvente infracțiuni săvârșite de minori sunt: infracțiuni contra patrimoniului, contra persoanei sau infracțiuni rutiere, spre exemplu: furt,[7] tâlhărie, loviri și alte violențe, conducerea unui vehicul fără permis de conducere etc.

Precizez că pe lista infracțiunilor descrise mai sus, nu se află și infracțiunea pe care a comis-o un minor de 14 ani, minor condamnat de judecătoria Vânju Mare[8], din județul Mehedinți pentru infracțiunea de braconaj cinegetic, o infracțiune mai puțin probabilă a putea fi comisă de un simplu copil de 14 ani, dar după cum puteți observa, acest lucru nefiind deloc imposibil.

Într-un alt caz cel puțin bizar, se află un minor de 15 ani, care a incendiat o clădire[9], poate ceea ce urmează să citiți pare un scenariu improbabil desprins din filme, dar din nefericire este un caz cât se poate de real.

O nouă confuzie a răspunderii penale a minorului se poate naște în ceea ce privește infracțiunea de act sexual cu minor[10], deoarece un minor de 17 ani care întreține un raport sexual consimțit cu o minoră de peste 16 ani, în continuare săvârșește infracțiunea de la articolul 220 din Codul Penal, diferența este că legiuitorul a instituit pentru minorii care nu au diferența de vârstă de peste 3 ani o cauză de nepedepsire[11], adică o lipsă de obiect a răspunderii penale.[12]

Doresc a preciza că în cazul în care instanța constată o cauză de nepedepsire, aceasta va dispune încetarea procesului penal, în consecință făptuitorul devenit ulterior inculpat, nu va răspunde penal, dar acesta în continuare rămâne infractor.

Dar în cazul în care instanța dispune achitarea, făptuitorul nu numai că nu va răspunde penal, dar acesta nu va rămâne nici cu “eticheta” de infractor.

În cele din urmă există o diferență considerabilă dintre sintagma instituită de legiuitor, “nu constituie infracțiune”[13] și sintagma „nu se sancționează”[14] sau „nu se pedepsește”

În concluzie, consider că principala cauză pentru care minorii săvârșesc unele infracțiuni este acea dorință de a fi în rând cu cei din anturaj, cu “prietenii” care le influențează mai mult sau mai puțin caracterul.

În opinia mea, prietenia este un sentiment, o emoție și mai ales o trăire sufletească, și nu un statut care este atribuit unei persoane în scopul de a încălca legea, doar pentru a te simți pe aceeași treaptă socială cu ceilalți din jur.

[1] Codul penal, art 15.
[2] Codul Penal, art 113, alin 1.
[3] Codul civil, art 1372.
[4] Codul penal, art 113, alin 2.
[5] Codul penal, art 113, alin 3.
[6] Codul Penal, art 114.
[7] Disponibil aici
[8] Disponibil aici
[9] Disponibil aici
[10] Codul Penal, art 220, alin. 1, alin. 2.
[11] Codul Penal, art 220, alin. 6.
[12] Codul de procedură penală, art 16, alin. 1, lit H.
[13] Codul Penal, art 18, art 23, art 338, alin. 3.
[14] Codul Penal, art 220 alin 6, art 269 alin 3.

Av. Ștefan-Nicolae Anculescu https://www.juridice.ro/814914/mituri-s ... 2022-12-29