Răspunderea minorului

[Consilier juridic]

Art. 113. - CODUL PENAL
(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.
(2) Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ.
(3) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.


Art. 1366 CODUL CIVIL

(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicţie judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedeşte discernământul său la data săvârşirii faptei.
(2) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedeşte că a fost lipsit de discernământ la data săvârşirii faptei.

RĂSPUNDEREA PENALĂ A MINORULUI

Criminalitatea juvenilă este una dintre problemele importante ale societăţii contemporane, deoarece se constată o tendinţă ascendentă a acestui tip de infracționalitate.
Foarte mulţi minori comit infracţiuni contra persoanei, infracţiuni privind regimul drogurilor, infracţiuni contra patrimoniului etc., situaţie care reclamă o reacţie socială pe măsură. Această realitate crudă i-a determinat pe autorii de specialitate să propună, iar pe legiuitor să adopte, o paletă largă de sancţiuni aplicabile minorilor infractori.
În vederea combaterii acestui fenomen, legiuitorul român, ţinând seama de starea psiho-psihică specifică minorilor infractori, aflați în diferite etape ale minorităţii, a instituit o vârstă minimă, de la care minorii răspund penal.
Astfel, legiuitorul a stabilit că minorii au capacitate penală începând cu vârsta de 14 ani, iar în ceea ce-i privește pe minorii cu vârsta între 14 și 16 ani a instituit o prezumție relativă de lipsă a discernământului (iuris tantum).
Prezumția poate fi răsturnată dacă se probează că au săvârşit fapta cu discernământ. Începând cu vârsta de 16 ani, existenţa discernământului este prezumată, de asemenea, iuris tantum.
Aşadar, minorii care nu au împlinit 14 ani şi minorii care au împlinit această vârstă, dar nu au avut discernământ în momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală, nu răspund penal.
Ce instrumente juridice pot fi folosite față de minorii care nu răspund penal? Conform art. 84 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului[1], față de copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal, la propunerea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei unitate administrativ-teritorială se află copilul, se va lua una dintre măsurile prevăzute la art. 59 lit. a) şi c). Este vorba despre plasament și supravegherea specializată.
Potrivit art. 84 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, pentru dispunerea uneia dintre cele două măsuri, comisia pentru protecţia copilului, atunci când există acordul părinţilor sau al altui reprezentant legal al copilului, ori, după caz, instanţa judecătorească, atunci când acest acord lipseşte, va ţine seama de:
a) condiţiile care au favorizat săvârşirea faptei;
b) gradul de pericol social al faptei;
c) mediul în care a crescut şi a trăit copilul;
d) riscul săvârşirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală;
e) orice alte elemente de natură a caracteriza situaţia copilului.
Conform art. 85 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, măsura supravegherii specializate constă în menţinerea copilului în familia sa, sub condiţia respectării de către acesta a unor obligaţii, cum ar fi:
a) frecventarea cursurilor şcolare;
b) utilizarea unor servicii de îngrijire de zi;
c) urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie;
d) interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite persoane[2].
Potrivit art. 86 din Legea nr. 272/2004, în cazul în care fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de copilul care nu răspunde penal, prezintă un grad ridicat de pericol social, precum şi în cazul în care copilul pentru care s-au stabilit măsurile prevăzute la art. 85 săvârşeşte în continuare fapte penale, comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa judecătorească dispune, pe perioadă determinată, plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidenţial specializat.
Conform art. 62 din Legea nr. 272/2004, plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, în condiţiile prezentei legi, după caz, la:
a) o persoană sau familie;
b) un asistent maternal;
c)un serviciu de tip rezidenţial.
Așadar, față de minorul care a comis fapte prevăzute de legea penală, dar în privința căruia nu sunt îndeplinite cerințele pentru luarea unor măsuri educative, întrucât nu răspunde penal, se poate dispune, în condițiile Legii nr. 272/2004, una dintre cele două măsuri de protecție specială (plasamentul sau măsura supravegherii specializate).
Prin comparație cu vechiul Cod penal, noul Cod penal reglementează în mod diferit tratamentul sancționator al minorilor infractori[3]. Astfel, spre deosebire de reglementarea anterioară, care prevedea un regim sancționator mixt, ce cuprindea atât pedepse, cât și măsuri educative, de lege lata sancțiunile de drept penal aplicabile minorilor infractori sunt exclusiv măsuri educative, dintre care unele sunt privative de libertate.
Bineînțeles că, la fel ca în conformitate cu pprevederile Codului penal anterior, alături de măsurile educative, dacă sunt întrunite condițiile legale (a se vedea art. 107-1121 C. pen.), pot fi luate măsuri de siguranță.
Modelul care a inspirat reglementarea actuală este Legea Organică nr.5/2000 privind reglementarea răspunderii penale a minorilor în Spania (modificată prin Legea Organică nr.8/2006), dar s-au avut în vedere şi reglementări din dreptul francez (Ordonanţa din 2 februarie 1945 cu modificările ulterioare), dreptul german (Legea tribunalelor pentru minori din 1953 cu modificările ulterioare) şi dreptul austriac (Legea privind justiţia juvenilă din 1988)[4].
În reglementarea actuală, alegerea măsurii educative ce urmează a fi dispusă se face, în primul rând, după criterii obiective (dacă a mai săvârșit anterior o infracțiune ori dacă pedeapsa pentru infracțiunea săvârșită de minor este de o anumită gravitate), cu luarea în considerare, în al doilea rând, a criteriilor generale de individualizare a pedepselor prevăzute în art. 74 NCP, care se aplică mutatis mutandis și în cazul individualizării măsurilor educative[5].
Regulile generale privind regimul sancționator aplicabil minorilor sunt cuprinse în art. 113-116 C. pen.
Potrivit art. 113 C. pen.: „(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.
(2) Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.
(3) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii”.
Din examinarea dispoziţiilor art. 113 C. pen rezultă 3 situații în care se poate afla un minor care a comis o faptă prevăzută de legea penală, respectiv[6]:
a) la data săvârșirii faptei minorul are sub 14 ani, situație în care funcționează prezumţia legală absolută de incapacitate penală a minorului;
b) la momentul săvârșirii faptei minorul are între 14 şi 16 ani, situație în care acesta răspunde penal dacă se probează că a săvârşit-o cu discernământ. În acest caz, activează o prezumţie legală relativă de incapacitate penală a minorului;
c) la data comiterii faptei minorul are între 16 şi 18 ani, situație în care minorul răspunde penal. În această ipoteză intră în acțiune o prezumţie legală relativă de capacitate penală (se presupune, până la proba contrarie, că minorul avea discernământ la data comiterii faptei prevăzute de legea penală).
Discernământul este aptitudinea minorului de a-și da seama de caracterul antisocial al faptei sale și de a-și manifesta conștient voința pe planul relațiilor interumane.
Existența discernământului cu prilejul săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală nu înseamnă și existența vinovăției, însă constituie o premisă pentru aceasta[7].
În raport cu legea penală, minorul care încheie o căsătorie înainte de a împlini vârsta de 18 ani, dobândind astfel capacitate de exercitare a drepturilor sale civile la fel ca majorul [art. 39 şi art. 272 alin. (2) C. civ.] nu răspunde penal dacă prezumția de existență a discernământului a fost răsturnată prin concluziile unui raport de expertiză[8].
Minorul poate răspunde penal numai dacă elementul material (acțiunea sau iancțiunea) al laturii obiective, ce reprezintă conduita interzisă de legea penală, a fost efectuat, integral sau parțial, după împlinirea vârstei de 14 ani.
Dacă numai rezultatul socialmente periculos s-a a survenit după vârsta de 14 ani, minorul nu răspunde penal, pentru că existenţa condiţiei vârstei se apreciază la data efectuării elementului material al laturii obiective.
De asemenea, la fel ca în ceea ce privește actul obiectiv de conduită, şi existenţa discernământului se stabileşte în raport de momentul efectuării elementului material al infracţiunii.
Faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, în principiu, se ia o măsură educativă neprivativă de libertate.
Măsurile educative neprivative de libertate sunt:
a) stagiul de formare civică;
b) supravegherea;
c) consemnarea la sfârşit de săptămână;
d) asistarea zilnică.
Măsurile educative privative de libertate sunt:
a) internarea într-un centru educativ;
b) internarea într-un centru de detenţie.
Alegerea măsurii educative care urmează să fie luată faţă de minor se face, în condiţiile art. 114 C. pen., potrivit criteriilor prevăzute în art. 74 din același cod.
Potrivit art. 114 alin. (2) C. pen., faţă de minor se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri:
a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat;
b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.
Din prevederile art. 114 C. pen. rezultă regula potrivit căreia măsurile educative neprivative de libertate au întâietate [art. 114 alin. (1) C. pen.], în sensul că prima opțiune a judecătorului trebuie să constea în luarea unei asemenea măsuri, în timp ce măsurile educative privative de libertate au caracter subsidiar [art. 114 alin. (2) C. pen.], în sensul că o astfel de măsura se va lua dacă nicio măsură din prima categorie nu este îndestulătoare pentru atingerea finalității legiuitorului.
Potrivit art. 116 alin. (1) C. pen., în vederea efectuării evaluării minorului, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74 C. pen., instanţa va solicita serviciului de probaţiune întocmirea unui referat care va cuprinde şi propuneri motivate referitoare la natura şi durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum şi la alte obligaţii ce pot fi impuse acestuia de către instanţă.
Iar în conformitate cu prevederile art. 116 alin. (2) C. pen., referatul de evaluare privind respectarea condiţiilor de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse se întocmeşte de către serviciul de probaţiune în toate cazurile în care instanţa dispune asupra măsurii educative ori asupra modificării sau încetării executării obligaţiilor impuse, cu excepţia situaţiei prevăzute la art. 126 C. pen. (în situația schimbării regimului de executare), când acesta va fi întocmit de către centrul educativ ori de detenţie.
Serviciile de probațiune sunt regleementate de Legea nr. 252/2013, în cadrul Direcției Naționale de Probațiune.


[1] M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004.
[2] În conformitate cu prevederile art. 85 alin. (2) din Legea nr. 272/2004: „În cazul în care menţinerea în familie nu este posibilă sau atunci când copilul nu îşi îndeplineşte obligaţiile stabilite prin măsura supravegherii specializate, comisia pentru protecţia copilului ori, după caz, instanţa judecătorească, după distincţiile prevăzute la art. 84 alin. (2), poate dispune plasamentul acestuia în familia extinsă ori în cea substitutivă, precum şi îndeplinirea de către copil a obligaţiilor prevăzute la alin. (1)”.
[3] A se vedea: C. Păun, în I. Pascu s.a., Noul Cod penal comentat. Partea generală, vol. I, p. 656; C. Bulai, în Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. II, p. 335.
[4] A se vedea expunerea de motive ce a însoțit proiectul noului Cod penal.
[5] A se vedea N. Neagu, Instituții de drept penal, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 304.
[6][6] A se vedea G. Antoniu, Al. Boroi, B. Bulai, C. Bulai, Șt. Daneș, C. Duvac, M.K. Guiu, C. Mitrache, Cr. Mitrache, I. Molnar, I. Ristea, C. Sima, V. Teodorescu, I. Vasiu, A. Vlășceanu, Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2011, pp. 330-333.
[7] Idem, p. 332.
[8] În acest sens, a se vedea: M. Zolyneak, Drept penal. Partea generală, vol. II, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1994, p. 854; N. Neagu, Instituții de drept penal, op. cit., p. 305.
Sursa http://htcp.eu/raspunderea-penala-a-min ... sideratii/
Actele normative specificate pot fi urmărite cu ajutorul platformei informatice Legis a ISJ Hunedoara, la adresa http://legistm.ro/
Informarea a fost publicată la adresa https://forum.isj.hd.edu.ro

Actele minorilor

Chiar și minorii cu vârsta sub 14 ani pot încheia acte juridice. Acest fapt este prevăzut expres în art. 43 alin. (3) din Codul civil în care se arată că minorul lipsit de capacitate de exercițiu poate încheia singur actele de conservare*, precum și actele de dispoziție** de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor, încălcarea acestor dispoziții făcând aplicabile reglementările de la anulabilitatea actelor.
În cazul minorilor cu capacitate de exercițiu restrânsă (vârsta între 14-18 ani), sfera actelor ce pot fi încheiate este, bineînțeles, odată cu amplificarea discernământului, mai mare.
Aceștia pot încheia acte singuri, ori cu încuviințarea ocrotitorilor legali (părinți/tutori și, uneori, și cu a instanței de tutelă) – art. 501 alin. (2).
Cu toate acestea, există trei cazuri, potrivit art. 164, în care apariția capacității de exercițiu nu își poate face simțită prezența:
– minorul rămâne, ca urmare a lipsei discernământului, fără capacitate de exercițiu restrânsă și i se vor aplica regulile enunțate mai sus, de la art. 43 alin.(3), așa cum informează art. 164 alin. (2);
– minorul cu vârsta de peste 16 ani se căsătorește, astfel, acesta va avea capacitate de exercițiu absolută (ca și când ar fi adult);
– minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate dobândi capacitate de exercițiu absolută, cu acordul instanței de tutelă.
Minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă poate încheia singur aceleași acte ce le poate ratifica și în timpul lipsei capacității de exercițiu (actele de conservare și dispoziție de mica valoare, cu caracter curent și care se execută la data încheierii actului) la care se adaugă actele de administrare*** care nu îl prejudiciază – art. 41 alin. (3), acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, veniturile din astfel de activități putându-le gestiona singur – art. 42 alin. (1) și alin. (2), poate constitui și dispune de depozite bănești la C.E.C. și se poate angaja odată cu împlinirea vârstei de 15 ani (cu acordul reprezentanților legali și doar dacă realizează activități potrivite dezvoltării sale fizice, aptitudinilor și cunoștințelor, dacă nu îi sunt periclitate sănătatea ori pregătirea profesională) sau de la 16 ani (nemaifiind necesar acordul reprezentanților legali).
Actele juridice pe care minorul le poate încheia cu încuviințarea ocrotitorilor legali sunt actele de administrare și de dispoziție.
Dacă actele de administrare se dovedesc prejudiciabile, de data aceasta nu va mai interveni nulitatea relativă, ocrotitorii săi legali fiind răspunzători.
Actele juridice pe care minorul le poate încheia cu încuviințarea ocrotitorilor legali si a instanței de tutelă.
Este vorba despre actele de dispoziție de valoare mai mare, care pot să nu aibă caracter curent și nici să nu fie executate în momentul încheierii actului.
Art. 144 alin. (2) enumeră ca exemple de acte de dispoziție supuse acestor reguli actele de înstrăinare, împărțeală, ipotecare ori grevare cu alte sarcini reale și renunțarea la drepturile patrimoniale.
Sunt considerate acte de dispoziție și acceptarea unei moșteniri, întrebuințarea sumelor de bani aparținând minorului, contractarea unui împrumut pe seama minorului.
Interpretând reglementările cuprinse în art. 44 Cod civil, poate interveni nulitatea relativă pentru actele:
de dispoziție de mare valoare, încheiate singur de persoana lipsită de capacitate de exercițiu ori de minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă, cu toate că nu ar fi prejudiciabile.
de dispoziție de mică valoare, încheiate singur de persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau de minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă, în cazul în care sunt afectate de termen, condiție sau sunt cu executare succesiva. Dovedirea unui prejudiciu nu este nici de această dată necesară.
de administrare, încheiate singur de persoana lipsită de capacitate de exercițiu, și de această dată, chiar dacă nu îl prejudiciază.
de dispoziție de mare valoare, încheiate singur de persoana lipsită de capacitate de exercițiu, dacă l-au prejudiciat.
de dispoziție de mare valoare, încheiate de minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă, cu încuviințarea părinților, dar fără autorizarea instanței de tutelă.
pe care minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă nu le poate încheia, nici singur și nici cu încuviințarea reprezentanților legali sau autorizației instanței de tutelă.
privitoare la munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, dacă nu a existat încuviințarea părinților/tutorilor, dacă legea nu prevede altă sancțiune.
Acțiunea în anulare poate fi exercitată de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani și singur, dar poate fi formulată și de ocrotitorii legali sau procuror, dacă a fost necesară pentru încheierea actului autorizarea instanței de tutelă, iar aceasta lipsește.
Legiuitorul a vrut să pună la adăpost activitatea minorului, fiind încă în dezvoltare atât pe plan fizic, cât și psihic și să nu sufere în cazul încheierii unor acte care l-ar prejudicia, din lipsa îndrumării și reprezentării juridice.
Însă, același legiuitor a avut în vedere în art. 45 Cod civil și cazul minorilor (cu capacitate de exercițiu restrânsă, cât și interzișii judecătorești) care folosesc mijloace frauduloase pentru inducerea în eroare a celui cu care a contractat, pe care l-a făcut să creadă că este major. În această situație, la cererea celui indus în eroare, instanța poate menține contractul dacă apreciază că ar fi o sancțiune civilă adecvată.
Pe planul ramurii dreptului penal, minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă poate depune plângere prealabila singur, însă cu acordul reprezentatului legal, același regim fiind valabil și în cazul retragerii aceleiași plângeri. Dar dacă cel împotriva căruia s-ar îndrepta plângerea ar fi chiar reprezentantul legal, plângerea va putea fi depusă doar de la numirea unui nou reprezentant ori din oficiu, de procuror, care poate și retrage aceeași plângere.
Având în vedere aspectele atinse, propun, mai ales celor ce au răspunderea legală față de un minor și, în egală măsură, față de un incapabil, să acorde mai multă rigurozitate în activitatea celor sus-menționați.
Pe scurt:
– cei cu vârsta sub 14 ani pot încheia acte de conservare și de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la data încheierii actului
– cei cu vârsta între 14-18 ani, acte de conservare, de administrare care nu-i prejudiciază (singuri) și acte de dispoziție de mică valoare dar și de mare valoare (cu acordul ocrotitorilor legali și a instanței de tutelă), acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa și, un lucru important, de la vârsta de 15 ani se poate angaja cu acordul reprezentantului legal, iar de la 16 ani, prin propria decizie.
*Actele De Conservare – au ca scop ocrotirea şi păstrarea unui drept patrimonial sau preîntâmpinarea pierderii lui, prin care se urmăreşte păstrarea unor drepturi în patrimoniul persoanei, consolidarea şi preîntâmpinarea pierderii lor; ele sunt necesare şi urgente. De regulă, presupun cheltuieli mult mai mici decât valoarea bunului sau a dreptului la a cărui salvare se tinde; ele oferă numai utilităţi şi presupun o minimă vigilenţă (repararea unui imobil).
** Actele de dispoziție – acte juridice care are ca efect înstrăinarea unor bunuri, consumarea sau distrugerea lor materială, instituirea unor sarcini asupra acestora sau renunţarea la drepturi (vânzarea, donația, constituirea unei ipoteci).
*** Actele de administrare – se tinde la punerea în valoare, la normala folosire şi exploatarea unui bun sau a unui patrimoniu, fără pierderea (înstrăinarea) lui; ele folosesc pentru a-l fructifica şi presupun o gestionare normală şi curentă (încheierea unei asigurări).

Bibliografie:

Al. Bacaci, V.-C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei, ed. 4, București, 2005, pag. 316.
Eugen Chelaru – Drept civil, Persoanele, ed. 3, Ed. C.H. Beck, București, 2012, pag. 68-76.
Noul Cod civil.
Detalii: https://legeaz.net/noul-cod-civil/art-1 ... rea-civila