Obligația motivării deciziilor emise de angajator

[Consilier juridic]

Obligația motivării deciziilor emise de angajator


Deciziile de revocare dintr-o anumită funcție trebuie motivate de angajator, chiar dacă legea nu obligă expres la aceasta și chiar dacă angajatul a fost numit în acea funcție:
(1)
”Este real că cele 2 decizii nu sunt supuse condițiilor de validitate prevăzute de art. 76 și 252 alin. 2 din Codul muncii, nefiind vorba despre concediere sau aplicarea unei sancțiuni disciplinare, însă rolul motivării unui act este acela de a-l obiectiva, de a-i justifica însăși existența, de a elimina arbitrariul și eventualul său caracter discreționar - motivarea nefiind facultativă, opțională, existența ei nedepinzând de factori subiectivi și nici de elementele particulare ale fiecărui caz concret.
În condițiile în care in cele 2 acte nu se individualizează obligațiile încălcate și respectiv obligațiile asumate și neîndeplinite, ci doar sunt enumerate punctele din contractul de administrare care reglementează obligațiile generale ale șefului de secție, astfel cum sunt preluate din modelul cadru aprobat prin Ordinul nr. 320/2007, nu se poate susține că deciziile au fost motivate.
Așa fiind, față de împrejurarea că deciziile nu cuprind motivele pentru care s-a dispus revocarea reclamantului din funcția de șef de secție, apărările pârâtei indicate în întâmpinare nu pot fi reținute de tribunal, acestea fiind în fapt motive noi, nemenționate în decizii, ce ar fi putut sta la baza revocării.
Or, este inadmisibil a se permite completarea motivelor ce au stat la baza unui act contestat în instanță, după supunerea acestuia controlului de legalitate al instanței, concluzie desprinsă din prevederile art. 77 din Codul Muncii, potrivit căruia angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt și de drept decât cele menționate în deciziile contestate”.
(Tribunalul București, s. civ. nr. 6216/12.11.2020, dosar nr. 1384/3/2020).
(2)
”De regulă, decizia cuprinsă într-un act administrativ trebuie motivată atât în fapt cât și în drept, fiind necesar ca autoritatea să expună rațiunile pentru care dispune într-o anumită manieră și respectiv considerentele pentru care dispune o anumită soluție, iar aceasta deoarece actul care emană de la administrație, trebuie executat de îndată, dar și pentru a putea fi examinat din perspectiva legalității de către instanța de contencios administrativ, precum și sub aspectul oportunității, în măsura în care marja de apreciere recunoscută autorității publice a fost depășită.
Astfel, motivarea actului administrativ conferă garanții că actul în sine nu conține o decizie abuzivă și ca atare nu poate vătăma drepturi sau interese legitime.
Există, așadar, aparența de nemotivare a actului contestat, care este suficientă, în opinia instanței, pentru a se reține existența unui caz bine justificat care impune suspendarea actului administrativ”.
(Curtea de Apel București, s. civ. nr. 6/07.01.2020, dosar nr. 7254/2/2019).
(3)
”În lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură și absența acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce absența motivării lipsește de orice eficiență controlul judecătoresc al actelor administrative .
Prin urmare, trebuie admis că motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, că reprezintă o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale, iar obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului .
În raționamentul instanței, motivarea urmărește o dublă finalitate: îndeplinește, în primul rând, o funcție de transparență în profitul beneficiarilor actului, care vor putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat; permite, de asemenea, instanței să realizeze controlul său jurisdicțional, deci în cele din urmă permite reconstituirea raționamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia; desigur ea trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului și să fie realizată de autorul său.
Așadar, a motiva implică a face cunoscute cu claritate elementele de fapt și de drept care permit înțelegerea și aprecierea legalității sale, iar importanța acestei exigențe depinde în mod considerabil de natura actului, de contextul juridic în care el intervine, precum și de interesele pe care destinatarii actului ar putea să le aibă în primirea acestor explicații și deci motivarea trebuie să permită judecătorului să exercite un control asupra elementelor de fapt și de drept care au servit drept bază de exercitare a puterii de apreciere, deci trebuie realizată într-un mod suficient de detaliat, prin indicarea în speța de față a motivelor pentru care autoritatea emitentă a ajuns la concluzia necesității emiterii deciziei ca act administrativ, cu alte cuvinte, motivarea trebuia să fie efectivă, respectiv completă, precisă și circumstanțială.
Or, Curtea constată că decizia contestată nu este motivată nici în fapt și nici în drept. Motivarea în fapt a unui act administrativ presupune enunțarea împrejurărilor care au determinat autoritatea să ia o anumită decizie, în speță eliberarea din funcție, iar motivarea în drept este expresia principiului legalității actului administrativ care impune ca autoritățile administrative să nu încalce legea, iar pe de altă parte, ca deciziile acestora să se întemeieze pe lege.
Instanța nu contestă apărările formulate în cauză referitor la marja de apreciere de care dispune pârâtul, însă în absența unei minime motivări, actul administrativ contestat nu poate fi examinat din perspectiva legalității și nici sub aspectul oportunității, pentru a afla dacă marja de apreciere recunoscută autorității publice a fost depășită.
Pârâtul nu a putut indica nici măcar prin întâmpinarea formulată în prezenta cauză dispoziția legală care îi permite eliberarea discreționară din funcție, printr-un act administrativ ce nu trebuie motivat”.
(Curtea de Apel București, s. civ. nr. 388/09.06.2020, dosar nr. 7217/2/2019).
(4)
Privitor la necesitatea motivării în fapt și în drept, într-o măsură suficientă și de natură a permite mai apoi exercitarea neîngrădită a controlului judiciar al instanței de judecată, s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1580 din 11 aprilie 2008 a Secției de contencios administrativ și fiscal, publicată, reținând că puterea discreționară conferită unei autorități nu poate fi privită, într-un stat de drept, ca o putere absolută și fără limite, căci exercitarea dreptului de apreciere prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor prevăzute de Constituție, ori de lege, constituie exces de putere, în contextul în care Constituția României prevede în art. 31 alin. 2 obligația autorităților publice de a asigura informarea corectă a cetățeanului asupra treburilor publice, dar și asupra problemelor de interes personal, prin urmare, orice decizie de natură a produce efecte privind drepturile și libertățile fundamentale trebuie motivată nu doar din perspectiva competenței de a emite acel act, ci și din perspectiva posibilității persoanei și a societății de a aprecia asupra legalității măsurii, respectiv asupra respectării granițelor dintre puterea discreționară și arbitrariu, fiindcă a accepta teza potrivit căreia autoritatea nu trebuie să-și motiveze deciziile echivalează cu golirea de conținut a esenței democrației și a statului de drept bazat pe principiul legalității, cu alte cuvinte, în condițiile în care autoritățile publice sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora și în condițiile în care deciziile acestor autorități sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, nu se poate susține, cum pare că ar dori instituția pârâtă, că este permisă absența motivării explicite a actului administrativ atacat.
În lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție a actului respectiv este iluzorie, în condițiile în care judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură și absența acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce absența motivării lipsește de orice eficiență controlul judecătoresc al actelor administrative.
Prin urmare, motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea reprezintă o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale, iar obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului.
Motivarea urmărește o dublă finalitate: îndeplinește, în primul rând, o funcție de transparență în profitul beneficiarilor actului, care vor putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat; permite, de asemenea instanței să realizeze controlul său jurisdicțional, deci în cele din urmă permite reconstituirea raționamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia; desigur, ea trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului și să fie realizată de autorul său.
Așadar, a motiva actul implică a face cunoscute cu claritate elementele de fapt și de drept care permit înțelegerea și aprecierea legalității sale, iar importanța acestei exigențe depinde în mod considerabil de natura actului, de contextul juridic în care el intervine, precum și de interesele pe care destinatarii actului ar putea să le aibă în primirea acestor explicații și, deci, motivarea trebuie să permită judecătorului să exercite un control asupra elementelor de fapt și de drept care au servit drept bază de exercitare a puterii de apreciere, deci trebuie realizată într-un mod suficient de detaliat, prin indicarea motivelor pentru care autoritatea emitentă a ajuns la emiterea actului atacat, cu alte cuvinte, motivarea trebuie să fie efectivă, respectiv completă, precisă și circumstanțială.
De altfel, și în jurisprudența comunitară s-a reținut că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis și trebuie să prezinte de o manieră clară și neechivocă algoritmul urmat de instituția care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să stabilească motivarea măsurilor și, de asemenea, să permită curților comunitare competente să efectueze revizuirea actului (cauza C-367/1995) și astfel cum a decis Curtea de Justiție a Uniunii Europene, amploarea și detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerințele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanțele fiecărui caz, o motivare insuficientă, sau greșită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actelor, mai mult decât atât, insuficiența motivării sau nemotivarea atrage nulitatea sau nevalabilitatea actelor comunitare (cauza C 41/1969), iar o detaliere a motivelor este necesară și atunci când instituția emitentă dispune de o largă putere de apreciere, căci motivarea conferă actului transparență, particularii putând verifica dacă actul este corect fundamentat și, în același timp, permite exercitarea de către curte a controlului jurisdicțional (cauza C- 509/1993).