Răspunderea patrimonială a angajaţilor

[Consilier juridic]

CCR. Răspunderea patrimonială a angajaţilor. Constituționalitate


În Monitorul Oficial, Partea I nr. 1042 din 16 noiembrie 2023 a fost publicată Decizia nr. 356/2023 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 255 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii.

Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni în răspundere patrimonială.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 255 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 sunt contrare prevederilor constituţionale ale art. 57, ale art. 16 alin. (1) şi ale art. 20 alin. (2), prin raportare la dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 6 paragraful 1 din aceeaşi convenţie. În acest sens, arată că pârâtul trebuie să aibă posibilitatea de a-şi formula apărările şi că nu trebuie să fie condamnat la plata de importante despăgubiri pe care nu le datorează reclamantului. Textul de lege criticat este neconstituţional, întrucât stabileşte o modalitate abuzivă, discriminatorie şi arbitrară de obligare a părţilor la plata unei despăgubiri necuvenite, atunci când angajatorul nu a îndeplinit obligaţii procesuale pe care un reclamant într-o acţiune civilă de drept comun este dator să le îndeplinească. Astfel, dacă litigiul în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate nu era un litigiu de muncă, ci un litigiu civil, s-ar fi aplicat regula generală prevăzută de art. 1.530 din Codul civil.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 255 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii: „Dacă măsura în care s-a contribuit la producerea pagubei nu poate fi determinată, răspunderea fiecăruia se stabileşte proporţional cu salariul său net de la data constatării pagubei şi, atunci când este cazul, şi în funcţie de timpul efectiv lucrat de la ultimul său inventar.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate vizează răspunderea patrimonială a angajaţilor.

Răspunderea patrimonială a părţilor raportului juridic de muncă îşi are temeiul în contractul individual de muncă, are caracter reparatoriu şi se întemeiază pe normele şi principiile răspunderii civile contractuale. În acest sens, în ceea ce priveşte răspunderea patrimonială a salariaţilor, dispoziţiile art. 254 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 prevăd că salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

Cu toate acestea, specificul raporturilor juridice de muncă imprimă acestei forme de răspundere anumite particularităţi, derogatorii de la normele privind răspunderea civilă contractuală de drept comun, reglementată de art. 1.350 şi următoarele din Codul civil.

Curtea reţine că dispoziţiile art. 254 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 prevăd faptul că răspunderea patrimonială a salariaţilor nu poate fi angajată decât în măsura în care există un prejudiciu material produs angajatorului din vina salariatului şi în legătură cu munca acestuia. Prin urmare, angajarea acestei forme de răspundere nu poate avea loc în lipsa demonstrării legăturii dintre existenţa prejudiciului şi culpa salariatului, neoperând o prezumţie de culpă. Astfel, fapta salariatului prin care acesta produce un prejudiciu material angajatorului trebuie să apară ca ilicită prin prisma obligaţiilor de serviciu, astfel cum rezultă din lege, contractul colectiv de muncă, regulamentul intern, contractul individual de muncă, ordinele şi dispoziţiile legale ale superiorilor ierarhici şi fişa postului, iar existenţa culpei trebuie demonstrată de angajator.

Deşi în cadrul răspunderii patrimoniale, de regulă, distincţia dintre formele de vinovăţie (intenţie directă sau indirectă, imprudenţă sau neglijenţă) şi gradele culpei (foarte uşoară, uşoară sau gravă) nu are relevanţă practică, întrucât salariatul va răspunde patrimonial chiar şi pentru cea mai uşoară culpă a sa, totuşi, atunci când prejudiciul a fost cauzat de mai mulţi salariaţi, cuantumul răspunderii fiecăruia se stabileşte în raport cu măsura în care a contribuit la producerea lui, aşa cum dispune art. 255 alin. (1) din Legea nr. 53/2003. Prin urmare, în acest din urmă caz, pentru a fi angajată răspunderea patrimonială a salariaţilor, angajatorul trebuie să stabilească nu doar existenţa culpei, ci şi contribuţia individuală la producerea prejudiciului. Doar atunci când măsura în care s-a contribuit la producerea pagubei nu poate fi determinată, răspunderea fiecăruia se stabileşte proporţional cu salariul său net de la data constatării pagubei şi, atunci când este cazul, şi în funcţie de timpul efectiv lucrat de la ultimul său inventar, potrivit art. 255 alin. (2) din Legea nr. 53/2003.

Având în vedere cele mai sus reţinute, Curtea apreciază că susţinerile autoarei excepţiei referitoare la posibilitatea angajatorului de a recurge la dispoziţiile art. 255 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 pentru a eluda obligaţia stabilirii existenţei culpei şi a măsurii în care salariaţii au contribuit la producerea pagubei nu sunt susţinute. În realitate, problemele expuse au în vedere o ipotetică atitudine neglijentă sau abuzivă a angajatorului, care poate fi însă supusă controlului instanţei de judecată. Contrar susţinerilor autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, textul de lege criticat nu îl împiedică pe salariat să se adreseze justiţiei în vederea formulării apărărilor vizând existenţa şi întinderea culpei sale. Astfel, nu se poate reţine existenţa vreunei încălcări aduse prevederilor constituţionale sau convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Cât priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile constituţionale şi convenţionale care consacră egalitatea în drepturi şi interzicerea discriminării, Curtea reţine că egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice îşi găseşte aplicarea doar atunci când părţile se găsesc în situaţii identice sau egale, care impun şi justifică acelaşi tratament juridic. Per a contrario, când acestea se află în situaţii diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit, soluţie legislativă care nu contravine, ci, dimpotrivă, decurge logic din chiar principiul enunţat. Când criteriul în funcţie de care îşi găseşte aplicarea un regim juridic sau altul are caracter obiectiv şi rezonabil, şi nu subiectiv şi arbitrar, fiind constituit de o anumită situaţie prevăzută de ipoteza normei, şi nu de apartenenţa sau de o calitate a acesteia privitor la care îşi găseşte aplicare, aşadar intuitu personae, nu există temei pentru calificarea reglementării deduse controlului ca fiind discriminatorie, deci contrară normei constituţionale de referinţă.

Or, având în vedere aceste repere jurisprudenţiale, Curtea apreciază că existenţa unei reglementări distincte a răspunderii contractuale a salariaţilor, care prezintă anumite particularităţi în raport cu instituţia răspunderii civile contractuale reglementate de Codul civil, nu poate fi considerată ca având un caracter discriminatoriu, tratamentul juridic diferit fiind determinat de un criteriu obiectiv, ce ţine de specificul raporturilor juridice de muncă.

Astfel, cu unanimitate de voturi, Curtea: Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

Irina Rimaru, http://WWW.JURIDICE.ro